Reconsiderarea tranzacţiilor comerciale

APLICABILITATEA ART. 11 COD FISCAL ŞI ART. 67 COD DE PROCEDURA FISCALĂ:

Art. 11 cod fiscal prevede expres ca: ”La stabilirea sumei unui impozit sau a unei taxe în înţelesul prezentului cod, autorităţile fiscale pot să nu ia în considerare o tranzacţie care nu are un scop economic sau pot reîncadra forma unei tranzacţii pentru a reflecta conţinutul economic al tranzacţiei.

În cazul în care tranzacţiile sau o serie de tranzacţii sunt calificate ca fiind artificiale, ele nu vor fi considerate ca făcând parte din domeniul de aplicare al convenţiilor de evitare a dublei impuneri. Prin tranzacţii artificiale se înţelege tranzacţiile sau seriile de tranzacţii care nu au un conţinut economic şi care nu pot fi utilizate în mod normal în cadrul unor practici economice obişnuite, scopul esenţial al acestora fiind acela de a evita impozitarea ori de a obţine avantaje fiscale care altfel nu ar putea fi acordate.”.

In practica, in mai multe randuri, organul fiscal nu reîncadrează o tranzacţiei pentru a reflecta conţinutul economic, ci procedează la evaluarea profitabilităţii întregii activităţi economice a societăţii.

În acest sens, Directia Generala Regionala a Finantelor Publice Craiova apreciază, intr-o cauza, că problema productivităţii unei societăţii comerciale verificate este nepracticarea unui preţ cu 20% mai mare la fiecare produs, care i-ar fi permis obtinerea unui profit, motiv pentru care impoziteaza aceasta diferenta de 20% din pretul incasat.

Or, articolul 11 din cod fiscal se referă la reîncadrarea formei unei tranzacţii, nu la reaprecierea preţului de catre organul fiscal, în cazul unui contract de vânzare-cumpărare cu un preţ stabilit conventional de catre societate şi achitat de clienti.

Singura situaţie în care organul fiscal poate proceda la aprecierea preţului este strict reglementată de către alin 2 “În cadrul unei tranzacţii între persoane române şi persoane nerezidente afiliate, precum şi între persoane române afiliate, autorităţile fiscale pot ajusta suma venitului sau a cheltuielii oricăreia dintre persoane, după cum este necesar, pentru a reflecta preţul de piaţă al bunurilor sau al serviciilor furnizate în cadrul tranzacţiei.” şi se referă strict la tranzacţiile practicate între persoanele afiliate.

Acesta este singura situaţie legală aplicabilă unui stat membru al Uniunii Europene, dar şi aceasta condiţionată de obţinerea în prealabil a unei derogări de la regula generală impusă de directiv 77/288/CEE a Consiliului Uniunii Europene, regula potrivit cătreia baza de calcul este preţul real convenit de către părţi.

In reconsiderarea tranzactiilor comerciale, organul fiscal, subsecvent intemeierii deciziilor de impunere pe dispozitiile art. 11 Cod fiscal, se raporteaza si la prevederile art. 67 cod procedură fiscală:

Organul fiscal stabileşte baza de impunere şi obligaţia fiscală de plată aferentă, prin estimarea rezonabilă a bazei de impunere, folosind orice probă şi mijloc de probă prevăzute de lege, ori de câte ori acesta nu poate determina situaţia fiscală corectă.

Art. 67 cod. procedură fiscală, nu îşi găseşte aplicabilitatea decat in anumite situatii expres limitativ prevazute de lege.

“2) Stabilirea prin estimare a bazei de impunere se efectuează în situaţii cum ar fi:

a) în situaţia prevăzută la art. 83 alin. (4); („Nedepunerea declaraţiei fiscale”)

b) în situaţiile în care organele de inspecţie fiscală constată că evidenţele contabile sau fiscale ori declaraţiile fiscale sau documentele şi informaţiile prezentate în cursul inspecţiei fiscale sunt incorecte, incomplete, precum şi în situaţia în care acestea nu există sau nu sunt puse la dispoziţia organelor de inspecţie fiscală.”

Or, in situatiile in care societatile comerciale inregistreaza si conduc evidenta contabila in conformitate cu dispozitiile 82/1991, sauevidenţiaza operaţiunile economice utilizîndu-se registrele obligatorii, art. 67 cod procedura fiscal nu isi gaseste aplicabilitatea.

În acest sens invocăm decizia ICCJ nr. 1735/2010 “În lipsa unei evidenţe contabile  sau fiscale, organul fiscal este îndreptăţit, în raport cu prevederile art.67 din O.G. nr.92/2003 privind Codul de procedură fiscală, republicată, coroborat cu pct.65.1 şi 65.2 din HG nr.1050/2004, pentru aprobarea Normelor metodologice de aplicare a OG nr.92/2003, să determine mărimea bazei de impunere prin estimare.”

Or, din interpretarea per a contrario a textului de lege, confirmată şi de către Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, organul fiscal nu poate proceda la estimare atâta timp cât nu sunt întrunite condiţiile prevăzute de lege, respectiv nu sunt depuse declaratiile fiscale sau evidenţele contabile sau fiscale ori declaraţiile fiscale sau documentele şi informaţiile prezentate în cursul inspecţiei fiscale sunt incorecte, incomplete, precum şi în situaţia în care acestea nu există sau nu sunt puse la dispoziţia organelor de inspecţie fiscală.